Darul avarului
Un tânăr fusese jefuit de un nemernic colector de taxe şi impozite şi închis. Nunta tânărului era aproape, iar comunitatea nu ştia cum să îl ajute. Până la urmă ei decid să plătească răscumpărarea, dar singurul care ar fi avut acei bani era un om zgârcit care locuia la marginea oraşului. În ciuda prezicerilor că bogătaşul nu va înstrăina niciodată nimic din agoniseala de-o viaţă, rabinul s-a dus la el cu câţiva discipoli. A bătut la uşa lui şi i-a povestit despre cel ce fusese sărăcit chiar cu câteva zile înainte de nuntă. Avarul a fost mişcat până la lacrimi şi s-a grăbit să aducă ceva bani. Când s-a întors, rabinul l-a văzut cum tremura din cap până-n picioare şi îşi ţinea pumnul strâns. Apoi zgârcitul l-a desfăcut încet, fără să-şi ridice privirea. În palma lui era un bănuţ vechi şi murdar, dar rabinul i l-a luat cu umilinţă şi a început să binecuvânteze binefăcătorul şi să-i mulţumească: „Fie ca Dumnezeu să-ţi dăruiască o viaţă lungă şi să fii sănătos! Fie să trăieşti o bucurie ca în ceruri! Fie ca Dumnezeu să-ţi aducă în viaţă şi mai multă dragoste!”
Învăţăceii rabinului se uitau la el complet uluiţi. În fond, avarul nu-i dăduse aproape nimic. Dar chiar când toţi erau gata să plece, avarul spuse-se: „Aşteaptă, m-ai emoţionat atât de mult încât vreau să-ţi dăruiesc mai mulţi bani.” Dispăru cu repeziciune în casă şi mai aduse o monedă. Rabinul l-a copleşit şi cu mai multe binecuvântări, iar acesta se întoarse din nou cu încă un ban. Şi tot aşa până când rabinul a căpătat suma necesară pentru răscumpărare. În timpul celebrării nunţii, discipolii s-au tot întrebat de ce învăţătorul lor a avut un astfel de comportament. El a a răspuns simplu că înţelesese ce alţii nu reuşiseră. „Vă aduceţi aminte prima monedă? Arăta aşa murdară fiindcă o ţinuse ani de zile în mână, deoarece nimeni nu ar fi acceptat-o de la el. Un singur ban era tot ceea ce el avea puterea să dea , şi iată că totuşi oamenii l-au crezut capabil să dăruiască mai mult.” Rabinul a acceptat darurile avarului aşa cum acela era capabil să le ofere şi l-a binecuvântat fără să ţină cont de cât de puţin a primit de la el.
Nu puteam să-mi scot această poveste din minte. Am întâlnit vreodată pe cineva despre care mi-am creat o imagine falsă în ceea ce priveşte puterea lui de a dărui?
Pe când mă întrebam toate acestea, mi-am adus aminte de un conflict pe care l-am avut cu un prieten. Îi dovedisem sinceritate, încredere şi dragoste, dar nu se arătase la înălţimea aşteptărilor mele. Brusc, în şirul gândurilor, am auzit o voce: „Face şi el tot ce poate”. Mânia mea începuse să se estompeze. Simţul meu de trădare se retrăsese câţiva paşi, iar acum, cu mintea limpede, îi înţelegeam cu adevărat motivele. Cum ar fi dacă el chiar nu mi-ar purta ură? Dacă nu ar fi nemernic şi mincinos, aşa cum îl cred eu? Poate că într-adevăr a făcut tot ce a putut. Mi-aminteam şi-acum ochii lui care îmi zâmbeau cu prietenie. Îi cerusem răbdare şi delicateţe sufletească fără seamăn, iar el îmi dăduse tot ce fusese în stare atunci. Aşteptând mai mult decât atât şi neprimind, îl etichetam drept făţarnic. Cu cât insistam mai mult, cu atât se închidea în sine însuşi. Dar el fusese sincer, iar eu, neacceptându-i darurile, nu preţuisem frumuseţea sufletului său. Acest incident m-a învăţat că întotdeauna am fost dezamăgit de alţii care nu mi s-au părut a fi la înălţime.
No comments:
Post a Comment