Dreptul la fericire

Hai sa va povestesc ceva. Intr-o camera trista de spital stateau 2 oameni bolnavi-bolnavi. Ambii erau sortiti unei plecari spre soare si stateau gata pregatiti pentru acest lucru. Unul statea la geam si, desi avea dureri insuportabile putea sa se ridice in capul oaselor si sa privesca pe geam. In schimb, celalalt statea la usa si paralizia de care era cuprins nu ii permitea sa mai faca vreo miscare in lumea aceasta. Poate doar in lumea gandurilor si a viselor patronate de cineva care il facea fericit. Dar mai era cineva care il facea fericit: vecinul de salon. In fiecare zi el ii spunea cat de minunat se vede totul de la fereastra sa magica. Ii spunea cum vede un parc de toamna cu copii zburdalnici, mereu neostoiti, mereu cu vise multe si curate. Mai erau si tineri care treceau perechi-perechi, tinandu-se de mana, in timp ce soarele tomnatic dansa in parul lor. Si pasarelele reuseau sa completeze toata aceasta splendoare. Cel de la usa traia doar din cuvintele pe care le auzea de la vecinul de la geam. Dar cum totul este trecator in aceasta lume singura, intr-o zi cel de la geam pleca in soare, iar paraliticul ramase singur in salon. Prima lui dorinta era de a se muta la geam si de a continua sa vada splendorile pe care i le descrisese prietenul sau. Cu o agitatie crescanda omul cerea sa fie mutat. Iar medicii, stiind ca mai are putin de trait, i-au indeplinit si aceasta dorinta. Cu eforturi extraordinare s-a ridicat si s-a uitat pe geam. Dezamagire totala: in fata geamului era un zid si nimic mai mult. Nedumerit, pacientul a cerut asistentei sa il duca la adevarata fereastra, ce da spre parc pt a continua sa vada lucrurile minunate. I s-a raspuns insa cu parere de rau ca aceea e singura fereastra. La ripostele si argumentarile paraliticului cum ca prietenul sau ii spusese toate acestea si le vazuse intr-adevar, asistenta zambi trist: "Vai, imi pare rau, prietenul dumneavoastra era orb..."