Esti binevenit la castronelul meu oricand

Un om si cainele lui mergeau de-a lungul unui drum. Omul admira imprejurimile, cand deodata isi dadu seama ca nu mai este pe pamant, ci in lumea celor drepti. Isi aduse aminte cum a murit si ca prietenul sau necuvantator murise de cativa ani. Se mira si merse mai departe, gandindu-se unde duce drumul pe care mergea. Dupa putin timp, ajunsera la o stanca alba si inalta ce se intindea pe o parte a drumului. Parea ca este facuta dintr-o marmurafoarte fina. La capatul unui deal, stanca era impartita in doua de un arc care stralucea in lumina apusului. Cand ajunse in fata arcului, vazu o poarta imensa, iar strada pe care mergea vazu ca este facuta din aur. Omul de indrepta spre poarta si in timp ce se apropia vazu un om care statea la un birou in fata intrarii. Cand ajunse destul de aproape ii striga omului
"Scuzati-ma, unde ma aflu?"
"Acesta este Raiul, domnule" raspunse omul de la birou.
"Wow! Imi puteti da si mie niste apa, va rog?"
"Bineinteles. Intrati va rog, si o sa va aduca cineva apa imediat." Omul de la poarta gesticula si poarta se deschise.
"Prietenul meu poata sa intre si el?" intreba calatorul si arata spre cainele sau.
"Imi pare rau dle, nu aveti voie cu animale." Calatorul se gandi o clipa si apoi se intoarse si isi continua drumul pe care mergea impreuna cu cainele sau. Dupa o buna bucata de vreme si dupa ce strabatu o distanta considerabila, ajunse la un drum noroios care ducea spre o ferma, poarta fermei aratnad ca si cum nu ar fi fost niciodata inchisa. Nu erau garduri si cand se apropie vazu inauntru un om sprijinit de un copac, citind o carte.
"Scuza-ti-ma, aveti putina apa?" intreba calatorul.
"Da sigur, este o pompa chiar aici, intrati va rog."
"Dar prietenul meu, poate intra?"
"Cred ca este un castron langa pompa." Calatorul intra impreuna cu cainele sau si gasi o pompa veche de mana cu un castron langa ea. O umplu, bau pana se satura si apoi o dadu cainelui sau. Dupa aceea, calatorul se indrepta catre omul care citea in continuare o carte langa copac si il intreba
"Cum se numeste acest loc?"
"Acesta este Raiul", raspunse omul.
"Hmm, este destul de ciudat, omul de mai inainte mi-a spus de asemenea ca acela este Raiul."
"Ahh, locul acela cu poatra de sidef si drumul pavat cu aur? Acela este Iadul."
"Si nu va deranjeaza ca se folosesc de numele dvs?"
"Nuu, ne bucuram ca ei departajeaza oamenii, cei buni de cei care si-ar lasa cel mai bun prieten un urma."

Deeeeeeeci.... Cateodata ne intrebam de ce prietenii nostri ne trimit glume fara sa scrie un cuvant. Poate acest lucru va explica. Cand esti foarte ocupat dar tot vrei sa tii legatura, ce faci? Trimiti o gluma. Cand nu ai nimic de spus, dar tot vrei sa mentii contactul ce faci? Trimiti o gluma. Cand ai ceva de spus, dar nu stii cum, sau nu stii ce, trimit o gluma. De asemenea, ca sa stii ca esti important, ca ti se duce dorul, ca esti inca iubit si indragit, ghici ce primesti? O gluma. Deci, data viitoare cand primesti o gluma, sa nu ai impresia ca ai primit inca o gluma forwardata, ci ca cineva s-a gandit la tine azi si ca prietenul tau de la capatul celalalt al calculatorului a vrut sa iti daruiasca un zambet.

Esti binevenit la castronelul meu oricand. :)

Interviu cu Dumnezeu

— Ai vrea sa-mi iei un interviu, deci…..zise Dumnezeu.
— Daca ai timp., am raspuns eu.
Dumnezeu a zâmbit, spunând:
— Timpul meu este eternitatea. Ce întrebari ai vrea sa-mi pui?
— Ce te surprinde cel mai mult la oameni?
Dumnezeu a raspuns:
— Faptul ca se plictisesc de copilarie, se grabesc sa creasca, apoi iarasi tânjesc sa fie copii; ca îsi pierd sanatatea ca sa faca bani si apoi îsi cheltuiesc banii ca sa-si refaca sanatatea; faptul ca se gândesc cu teama la viitor si uita prezentul, iar astfel nu traiesc nici prezentul nici viitorul; ca traiesc ca si cum nu ar muri niciodata si mor ca si cum nu ar fi trait.

Dumnezeu mi-a luat mâna si am stat tacuti un timp. Apoi am întrebat:
— Ca un parinte, care sunt câteva din lectiile de viata, pe care ai dori sa le învete copiii Tai?
— Sa învete ca dureaza doar câteva secunde sa deschida rani profunde în inima celor pe care îi iubesc si ca dureaza mai multi ani ca acestea sa se vindece; sa învete ca un om bogat nu este acela care are cel mai mult ci acela care are nevoie de cel mai putin; sa învete ca exista oameni care îi iubesc dar pur si simplu nu stiu sa-si exprime sentimentele; sa învete ca doi oameni se pot uita la acelasi lucru si ca pot sa-l vada în mod diferit; sa învete ca nu este suficient sa-i ierte pe ceilalti si ca de asemenea trebuie sa se ierte pe ei însisi.
— Multumesc pentru timpul acordat…, am zis umil. Ar mai fi ceva: ce ai dori ca oamenii sa stie?
Dumnezeu m-a privit zâmbind si a zis:
— Doar faptul ca sunt aici, întotdeuna…

© Octavian Paler

Dreptul la fericire

Hai sa va povestesc ceva. Intr-o camera trista de spital stateau 2 oameni bolnavi-bolnavi. Ambii erau sortiti unei plecari spre soare si stateau gata pregatiti pentru acest lucru. Unul statea la geam si, desi avea dureri insuportabile putea sa se ridice in capul oaselor si sa privesca pe geam. In schimb, celalalt statea la usa si paralizia de care era cuprins nu ii permitea sa mai faca vreo miscare in lumea aceasta. Poate doar in lumea gandurilor si a viselor patronate de cineva care il facea fericit. Dar mai era cineva care il facea fericit: vecinul de salon. In fiecare zi el ii spunea cat de minunat se vede totul de la fereastra sa magica. Ii spunea cum vede un parc de toamna cu copii zburdalnici, mereu neostoiti, mereu cu vise multe si curate. Mai erau si tineri care treceau perechi-perechi, tinandu-se de mana, in timp ce soarele tomnatic dansa in parul lor. Si pasarelele reuseau sa completeze toata aceasta splendoare. Cel de la usa traia doar din cuvintele pe care le auzea de la vecinul de la geam. Dar cum totul este trecator in aceasta lume singura, intr-o zi cel de la geam pleca in soare, iar paraliticul ramase singur in salon. Prima lui dorinta era de a se muta la geam si de a continua sa vada splendorile pe care i le descrisese prietenul sau. Cu o agitatie crescanda omul cerea sa fie mutat. Iar medicii, stiind ca mai are putin de trait, i-au indeplinit si aceasta dorinta. Cu eforturi extraordinare s-a ridicat si s-a uitat pe geam. Dezamagire totala: in fata geamului era un zid si nimic mai mult. Nedumerit, pacientul a cerut asistentei sa il duca la adevarata fereastra, ce da spre parc pt a continua sa vada lucrurile minunate. I s-a raspuns insa cu parere de rau ca aceea e singura fereastra. La ripostele si argumentarile paraliticului cum ca prietenul sau ii spusese toate acestea si le vazuse intr-adevar, asistenta zambi trist: "Vai, imi pare rau, prietenul dumneavoastra era orb..."