Nora si feminismul
10 martie
Cunoscutul umorist italian Alfredo Panzini, anti-feminist inversunat, cita cuvintele Norei, intr-una din schitele sale Macaroane cu sardele, ca fiind semnalul feminismului de azi. Nu sunt multi ani de cand un mare poet spunea printr-o eroina de-a sa aceste cuvinte: "Eu nu stiu (sotia vorbeste sotului) cine din noi doi are mai multa dreptate, dar stiu ca adevarul tau nu e adevarul meu; si acum, ca stiu asta, nu pot sa te mai urmez. Fiecare din noi sa-si croiasca o cale proprie." Lumea a aplaudat la aceste cuvinte, dar ele au insemnat inceputul marii revolutii in care traim astazi.
Desigur, femeia are o mare personalitate, dar ea e inspaimantator de incopatibila cu casatoria. Una din cele doua personalitati trebuie sa se sacrifice… Intamplator deci Nora este o feminista, care isi cere drepturile la o educatie pe baza de libertate si, in consecinta, responsabilitatea. Dar am scobori drama reducand-o la un conflict simplu de opinii sociologice. Poate ca Nora este cea mai ibseniana drama, cuprinzand in sine toate aspectele conceptiei si mestesugului literar al dramaturgului scandinav. Mai tare si mai adanc este in fond conflictul dintre sexe; indoita intelegere a vietii ce deriva din doua moduri de adaptare felurite. Ca atare, antinomia nu urmareste o solutie, ci numai artistica prezentare a unei dualitati insolubile. Sufletul lui Helmer graviteaza catre o singura finalitate: siguranta si stabilitatea in viata. El e prevederea virila, constiinta obiectiva ce actioneaza condusa de cauze finale. Nora insa e manata de o singura preocupare: sa-si conserve barbatul si sa-si indeplineasca indirect rostul sexului sau. Ea n-are decat o logica: aceea a pasiunii, in care nu intra nici un element de luciditate. Aici sta drama primitiva, umana, ireductibila. Nici un interes de natura ideologica nu intuneca la reprezentare, adevarata lupta inlocuind-o cu discutie, fata de care sa trebuiasca a lua o atitudine. Caci cine are dreptate ? Helmer sau Nora ? evident, amandoi. Helmer este nesuferit de lucid, de protector si de egoist. El nu cere decat dragoste si masura si nu are generozitatea nici unui act necumpatat. El osandeste pe aceea care prin sacrificiul linistii ii salvase viata. Si totusi, lipsa de idealism este o forma mai inalta de adaptare. Helmer are instinctul egoist al spetei, si desigur ca teoretic ar fi admis mai degraba moartea proprie decat moartea civila a familiei sale. Ca atare, Helmer, cu lasitatile sale conservative, este fara discutie simpatic. Dar, cu toata usurinta ce poate prabusi o truda indelunga a omului, Nora este iarasi o creatura suava si simpatica. E periculoasa, inconstienta si usuratica, dar e insufletita de o pasiune oarba, capabile de mari delicte salvatoare. Lumea vazuta cu ochiul lui Helmer este burgheza si monotona, cea vazuta cu ochiul Norei este ideala, dar periculos de puerila. Helmer ti Nora nu se opun dar pentru a se respinge, ci pentru a se determina, completandu-se. In acest chip, conflictul final nu este o artificiala razboire de conceptii, ci pur si simplu o forma de revolta a demnitatii jignite. Helmer nu intelege pe Nora. Nu pricepe ca alaturi de fulul sau de a privi viata este legitim si necesar acela ideal al Norei. El doreste feminin numai trupul, judecata Norei o vrea insa masculina. Nora nu este insa o feminista, caci nu cere drepturi virile, ci dimpotriva, o femeie care isi vrea pretuita ca atare contributia sa la viata. Cand Helmer va pricepe ca usuratatea Norei era o forma de colaborare prin vinovatie si nesocotita abnegatie la existenta comuna, o va apara recunoscator in toate erorile ei sublime, si astfel minunea se va intampla. Nora ca femeie cere in literatura aceleasi drepturi ca si copilul: de a fi pretuita pentru personalitatea ei ca atare, iar nu in masura in care poate inlocui un barbat. Nora combate feminismul.
(George Calinescu - Viata literara, III, 77, p.1.)
Sindromul Nora ( Ibsen) ne bantuie cumplit de des pe toate femeile... prea rar e insa constientizat. A iubi fara masura e divin, dar a risipi margaritare e diabolic. Granita e foarte vaga, iar uneori doar un discernamant ascutit poate sa o distinga. Ibsen a fost creatorul genial care , facand incursiuni in subconstientul uman dar si cunoscand femeia in esenta ei, a dat, prin Casa cu papusi, psihanalizei- un subiect de dezbatut iar cititorilor suficient de sensibili- un motiv de reflectie. Ibsen spune, comentand drama Norei: "Există două tipuri de legi spirituale şi două tipuri de conştiinţe – una pentru bărbaţi şi una pentru femei. Ei nu se înţeleg unii pe ceilalţi, dar în viaţa de zi cu zi, femeile sunt judecate după legile bărbaţilor, ca şi cum nu ar fi femei, ci bărbaţi. În cele din urmă, soţia din piesă este în încurcătură şi nu ştie ce e bine şi ce e rău. Este total derutată de sentimentele naturale pe de o parte şi încrederea în autoritate pe de altă parte."
ReplyDeleteFemeia cade mereu victima propriei sale suficiente, uneori pentru ca se complace, dar de cele mai multe ori pentru ca nu e constienta de adevarata sa conditie. Iar barbatii, din orgoliu si vanitate, urca mereu scari spre statui imaginare, calcand peste flori si margaritare.