Noul mod de gandire

NOUL MOD DE GÂNDIRE

© S.N. Lazarev - Educația Parinților

Seria Omul Viitorului 2

Iubirea Divină dă naştere energiei primare. La început această ener­gie dă naştere timpului, apoi acest timp, care este la început cumulat, se desfăşoară în verigi consecutive, în etape temporare. Apoi, scăzând nivelul energiei, aceasta se transformă în spiritualitate iar apoi în ma­terialism. Acesta este stadiul final de desfăşurare al energiei primare iniţiale.

Concepţia materialistă corespunde doar celui mai redus nivel de energie interioară a omului. Gândirea, care are legătură cu corpul este limitată, multe adevăruri îi sunt inaccesibile — pur şi simplu nu există energia necesară în această privinţă.

Însă dacă omul este bolnav, dacă traversează diverse pierderi şi în­tâmplări nefericite, gândirea acestuia se detaşează de corp, devine mai puţin ataşată de acesta. Atunci omului îi devin accesibile noţiuni mai superioare, devenind capabil astfel să înţeleagă lumea în profunzime. De aceea toate religiile se bazează pe noţiunea de sacrificiu, relatează despre necesitatea acceptării loviturilor din partea destinului, despre abţinere şi renunţarea la ataşamente.

Practica renunţării absolute la sfera materială şi la cea spirituală, a apărut în India Veche cu mii de ani în urmă şi a permis accesul la ma­rile taine ale existenţei, venite dintr-un plan superior. însă renunţarea, care permite accesul către planurile subtile, este doar o primă etapă în cunoaşterea lumii. Conştientizarea existenţei unui singur Creator unic şi năzuinţa către Acesta, este mai importantă decât toate tehnicile, această conştientizare reprezentând baza transformării omului în viitor.

Pentru omul al cărui suflet nu este suficient evoluat, fericirea ma­terială este esenţială, chiar daca acesta admite existenţa unor realităţi spirituale şi mistice. Religia apare doar în momentul în care acesta înţelege că lumea invizibilă, spirituală poate fi mai puternică decât cea materială. Modul de gândire neevoluat este plat, în acest caz evoluţia fiind percepută doar într-un singur sens, am putea spune linear. Sco- pul este vizualizat, omul se îndreaptă către acesta, însă dacă se întoarce înapoi va pierde tot ceea ce a realizat până în acel moment. In acesta viziune, toate lucrurile, se clasifică ca fiind bune sau rele. Tot ceea ce pare a fi plăcut şi folositor este bun, iar ceea ce poate dăuna, este rău.

In afara modelului plat, liniar de gândire, omul care se află într-un stadiu mai înalt de evoluţie este capabil să folosească un model de gân­dire mai complicat, spaţial, tridimensional. In spaţiul tridimensional evoluţia se desfăşoară în spirală. Conştiinţa bidimensională consideră că acest mod de evoluţie este total absurd: la început evoluţia se produ­ce într-o anumită direcţie, apoi se întoarce în sens invers. Faptul ca pro- cesul se desfăşoară la un nivel mai înalt, că întoarcerea are loc într-o altă direcţie lineară, este greu de înţeles pentru modul de gândire primitiv.

Alături de modelul spiralei se poate folosi modelul pulsativ, în care două procese contradictorii coexistă în acelaşi moment şi se interferea­ză reciproc. Acesta este ritmul Universului, unde două contradicţii se luptă interferându-se reciproc. Rezultatul acestei lupte este acumula­rea de iubire, care permite unificarea acestor contradicţii şi sentimen­tul unităţii acestora. Inima noastră bate în acest ritm, de aceea este percepută de către noi ca organul iubirii.

Care sunt caracteristicile modului de gândire plat, linear? înainte de toate, în acest caz nu este posibilă conştientizarea concomitentă a două contadicţii: mişcarea se produce doar într-o singură direcţie - fie înainte, fie înapoi, fiecare situaţie fiind apreciată ca fiind bună sau rea. Acest mod de gândire a reuşit să înţeleagă doar pe jumătate adevărurile creştinismului.

Să luăm două exemple. Primul: Cristos răstoarnă masele safarilor şi-i goneşte cu biciul din hram. Este o acţiune destul de severă cu atât mai mult cu cât aceşti oameni nu încălcau nici codul penal, nici pe cel civil. — primiseră aprobarea şi faceau comerţ. Al doilea exemplu: Cristos a spus că daca cineva ne loveşte pe un obraz trebuie să-l întoarcem şi pe celălalt, şi că nu trebuie să iubim doar prietenii, ci şi duşmanii.

Cel care prezintă un mod de gândire linear chibzuieşte profund ce mod de comportament să folosească în acţiunile sale. Trebuie să-i pedepsească sau să-i ierte pe cei care se comportă incorect? Şi pentru că numele lui Cristos în conştiinţa socială este legat de ideea de iertare şi iubire, concluzia primează în favoarea variantei secunde: omul se străduieşte sa uite primul scenariu obscur şi alege ca mod de acţiune pe al doilea. Şi astfel, alege iertarea duşmanilor, neîmpotrivirea în faţa răului şi sacrificiul.

Odată cu trecerea timpului omul observă că iertarea conduce trep­tat către depravarea criminalului, ca păcatul nepedepsit ucide sufletul, că generozitatea şi grija permanentă pentru leneş îl transformă într-un netrebnic. Omul observă ca iertarea netrebnicului lipsit de moralitate, îi dăunează sufletului mai mult decât pedeapsa. Atunci trage o con­cluzie legitimă la prima vedere: este imposibil să îndeplinim poruncile lui Cristos. Bine, ne vom strădui să îndeplinim cel puţin o parte. Insă seminţele îndoielii apărute în suflet se vor dezvolta mai devreme sau mai târziu şi vor umbri acele lucruri importante scrise în Evanghelie. Trebuie să tindem către un ţel inaccesibil? Trebuie să respectăm po­runcile care nu pot fi înfăptuite? Putem crede în iluzii, construind castele pe nisip?

în creştinism există totuşi ceva - se gândeşte omul - cu toate că respectarea poruncilor lui Cristos nu este un lucru greu, ci absolut imposibil. El spune: „Iubiţi-vă duşmanii!” şi imediat: „Nu daţi sfinţii câinilor şi nu aruncaţi perle porcilor!’’ Cine sunt porcii şi câinii? Sunt oamenii care nu doresc să evolueze spiritual. Deci cei săraci, care nu au bani pot fi ajutaţi, dar nu şi cei săraci cu duhul? Insă nu-i aşa că spiritul este mai important decât corpul şi el trebuie ajutat în primul rând! Omul acceptă totuşi idea iertării în mod subconştient, pentru că simte că are o semnificaţie superioară.

De curând o femeie mi-a adresat o rugăminte:

—       Spuneţi-mi, vă rog, dacă am dreptate. Am creat o rugăciune şi consider că această rugăciune îmi va ajuta sufletul şi sufletele celor pe care-i voi învăţa să se roage în mod asemănător.

A început astfel să-şi citească rugăciunea:

-    Doamne, îi iert pe toţi cei care m-au jignit. îmi iert tatăl şi-l ac­cept aşa cum este. îmi iert destinul şi-l accept aşa cum se prezintă.

-    Şi dumneavoastră credeţi ca acesta rugăciune vă va fi de folos? - zâmbesc eu.

Ha răspunde zâmbindu-mi:

-    Dar chiar dumneavoastră afirmaţi în mod permanent că iertarea vindecă.

-    Vindecă - am aprobat eu, - în cazul în care cunoaşteţi cauza pentru care iertaţi. Vă voi pune o întrebare; Ce reprezintă iertarea şi din ce cauză iertaţi?

S-a gândit puţin şi a întrebat confuza:

-    Dar în realitate, ce reprezintă iertarea?

-    Bine - am spus eu, - va voi explica. Noi iertăm pentru a păstra sentimentul iubirii De aceea iertarea reprezintă în primul rând păstra' rea sentimentului de iubire în suflet. In al doilea rând: iertarea repre­zintă recunoaşterea voinţei Divine în tot ceea ce se întâmplă. Orice compătimire, insultă sau ura îndreptate către persoana care ne-a jignit, este adresată lui Dumnezeu. De aceea neiertarea unei persoane şi re­gretul pentru trecut reprezintă o blasfemie. Iertarea reprezintă accep­tarea evenimentelor şi recunoaşterea voinţei Divine în tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Deci - recunoaşterea faptului că orice eveni­ment din viaţa noastră ne îndeamnă către iubire şi către Dumnezeu.

In al treile rând: iertarea reprezintă recunoaşterea faptului ca noi înşine prin starea noastră profundă am provocat pe cealaltă persoană. Avariţia interioară şi lăcomia generează furtul, condamnarea şi rrâ- darea. Dispreţul atrage bătaia iar gelozia înşelarea. Supărarea atrage umilirea. Pierderea sentimentului iubirii din suflet generează o explo­zie de agresivitate care atrage nenorociri şi neplăceri: o persoană necu­noscută te poate lovi sau jigni, dar se poate deasemenea produce un accident de maşină. In acest fel iertarea reprezintă recunoaşterea pro­priei imperfecţiuni, a insuficienţei iubirii din suflet şl deci dorinţa de a

transforma propria persoană, propriul caracter şi de a educa sufletul.

În al patrulea rând: iertarea reprezintă deasemenea un ajutor pen­tru cel care a săvârşit greşeala. Noi ne iubim copiii, nu-i condamnăm si nici nu-i dispreţuim, însă acest lucru nu înseamnă că nu trebuie să-i pedepsim. Educarea presupune iubire iar iubirea unifica mereu două contradicţii, deci emoţiile pozitive şi cele negative. Supunerea, abţinerea, autocontrolul, sacrificiul -toate acestea generează cel mai adesea emoţii negative. în lipsa acestora însă, emoţiile pozitive nu pot exista. De aceea iertarea unei persoane presupune renunţarea la ură, condamnare şi insulte, păstrarea sentimentului de iubire pentru per­soana respectivă şi ajutorarea acesteia să evolueze, să resimtă iubirea şi să-şi purifice sufletul.

De exemplu pentru criminalul care persistă să-şi urască şi să-şi dis­trugă sufletul, pedeapsa cu moartea poate însemna iertare şi ajutor. Dacă omul ucide în mod constant iubirea în suflet acesta poate fi ajutat doar prin iubire şi masuri aspre. Noi trebuie să înţelegem însă că ajutorul şi salvarea trebuie îndreptate în primul rând nu către corp şi conştiinţa ci către iubirea din suflet. Dumnezeu ne iubeşte pe noi toti. El ne dăruieşte viată, sănătate si moarte si toate acestea educă în interiorul nostru sentimentul iubirii.

Să ne întoarcem la modul de gândire plat, linear. Omul care prezin­tă un asemenea mod de gândire înţelege cu greu faptul că atunci când Cristos a lovit cu biciul oamenii care faceau comerţ în hram, şi când ne sfătuieşte să întoarcem şi obrazul drept după ce suntem loviţi pe cel stâng, El săvârşeşte acţiuni contradictorii doar pe plan exterior. Pentru că şi izgonirea comercianţilor din hram, şi renunţarea la împotrivire, în momentul când este condus către moartea dezonoranta, reprezintă în realitate apărarea şi salvarea sentimentului de iubire. Cei care, ui­tând de Dumnezeu, faceau comerţ în hram distrugându-şi astfel sufle­tele fără să realizeze faptul că iubirea îi părăseşte pe nesimţite, trebuiau salvaţi neântârziat. Măsurile aprige împotriva celor care săvârşeau fară de voie sacrilegiu şi blasfemie aveau drept scop salvarea sufletelor aces­tora. Deci în acest caz Cristos a salvat şi a ocrotit iubirea. Şi când era dus către cruce, sarcina principală era păstrarea sentimentului iubirii, lucru greu de realizat pentru că din timpuri străvechi ideea de Divini­tate era asociată în conştiinţa oamenilor cu autoritatea şi puterea.

Modul linear de gândire derivă din modul primitiv de existenţă. In perioada primitivă de evoluţie, omul era obişnuit să se orienteze după conducător, să-l imite şi să-l urmeze. Dacă conducătorul are voinţa slaba, dacă este fricos, şi neputincios întreaga societate va pieri. Zeii păgâni ai oamenilor neevoluaţi erau conducătorii înşişi. Aceştia erau deştepţi, puternici şi-şi demonstrau permanent puterea şi forţa.

Subconştientul nostru s-a format în decursul a sute de milioane de ani şi se transformă foarte lent. In ciuda sutelor de ani care s-au scurs din timpul perioadei lui Moise, ideilor iudeilor despre Dum­nezeu atestau destul de serios faptul că Dumnezeu este unul singur, Atotputernic, şi cu înţelepciune absolută. Dacă cineva se denumeşte fiul lui Dumnezeu, atunci trebuie să-şi demonstreze puterea. Gândi­rea lineară operează cu noţiuni precum puterea, forţa, dreptatea. Sunt probleme cu noţiunea de iubire.

Cei care au început să se denumească creştini, păstrând acest mod de gândire, au început să interpreteze ceea ce a spus Cristos din punc­tul de vedere respectiv. Astfel a apărut atitudinea dispreţuitoare faţă de bani, lipsa banilor fiind un bine, iar prezenţa acestora un păcat, un lucru rău. Au început să privească oamenii bogaţi cu dispreţ şi cu ură ascunsă. Credeau că aceştia erau împotriva lui Dumnezeu, nedorind să împartă tot ce aveau cu toată lumea. Au hotărât că aceşti oameni sunt împotriva Iui Cristos. O atitudine asemănătoare se urmăreşte cu uşurinţă în curentul păgân care poartă numele de socialism. Insă dispreţul este forma inversă a subordonării, a închinării.

Atitudinea dispreţuitoare faţă de bani trebuie să se transforme trep­tat în contrarul acesteia. In Europa, în Evul Mediu, când creştinismul a început să-şi piardă puterea şi popularitatea, a apărut ideea aspectului folositor al bogăţiei. In curentul protestant această tendinţă era clara. Si anume că, cu cât Dumnezeu ne da mai mulţi bani, cu atât mai mult ne iubește. Rezultă că slujirea lui Dumnezeu reprezintă priceperea de a produce bani. Trebuia deci ca oamenii să lucreze conştiincios, iar Dumnezeu să-i recompenseze pentru aceasta.

Ambele puncte de vedere aveau dreptate, însă absolutizarea uni singur punct dintre acestea a condus la denaturarea şi pierderea iubirii în ambele situaţii.

Despre ce a vorbit atunci în realitate Iisus Cristos? Ce a avut în vedere afirmând că nu este posibil să slujim în acelaşi timp şi Dom­nului şi banilor? Pentru cel care are un model de gândire linear, banii reprezintă ceva fie bun, fie rău. Dacă Cristos a afirmat că cel bogat nu are practic şanse să intre în împărăţia Cerurilor, rezultă deci că banii sunt ceva rău şi că nu trebuie sa ne subordonăm în faţa acestora. Iar cel care crede în Dumnezeu nu trebuie să fie atras de câştigul banilor, ci trebuie să tindă către limitare, având drept ideal sărăcia şi mizeria.

In gândirea tridimensională teza imposibilităţii subordonării în faţa a doi stăpâni poate semnifica un lucru absolut diferit. Da, nu pu­tem servi doi stăpâni — mai devreme sau mai târziu, unul va trebui să fie trădat. Nu putem alerga în acelaşi timp în două sau în trei direcţii. Care este concluzia? Concluzia este simplă: trebuie să existe doar un singur stăpân - Creatorul. Iar banii trebuie să fie slugi. Nu trebuie să ne subordonăm şi nici să depindem de bani. Putem să-i câştigăm, trebuie să-i dirijăm şi să-i cheltuim înţelept, cu măsură. Dacă banii se multiplică mult şi încep să se transforme în bunuri imobile, între- prinderi, acest fapt va consuma multă energie spirituală influenţând în mod negativ sufletul, pustiindu-1. Deci nu oricine poate avea mulţi bani. Abundenţa banilor, asemănător, abundenţei hranei şi sexului, poate reprezenta un pericol pentru sufletul omului. Acel tânăr care s-a apropiat de Cristos întrebându-1: „Ce pot face pentru a avea viaţă veşnică?”, judecând după toate aparenţele nu a avut o cantitate mare de iubire în suflet. Respectarea poruncilor şi a vieţii morale, i-a permis să acumuleze energie care s-a realizat în bogăţie, însă aceasta a fost cu mult inferioara nivelului de iubire şi unităţii cu Creatorul descrise de Iisus Cristos.

Lucrul cel mai uimitor este acela că toată lumea realizează perico­lul bogăţiilor materiale şi timp de două mii de ani se vorbeşte numai despre acest lucru. Dar pericolul bogăţiilor spirituale este mult mai considerabil decât cel generat de bogăţiile materiale, şi acesta dease- menea a fost mentionat.

> 

Omul bogat spiritual nu va invidia pe altul din motive financiare, dar va invidia pe cel care este mai capabil, mai inteligent şi care are un spirit mai puternic. Amintiţi-vă despre ce vorbeau apostolii atunci când Iisus Cristos nu era împreună cu ei. Se contraziceau care dintre ei era mai evoluat din punct de vedere spiritual. Şi diavolul l-a ispitit pe Cristos în primul rând cu bogaţii spirituale, pentru că bogăţiile mate­riale provin din cele spirituale. Banii nu pot aduce mereu puterea, dar puterea poate crea mereu posibilităţi de îmbogăţire.

Condamnarea altei persoane, sentimentul propriei superiorităţi - toate acestea sunt semne ale dependenţei de bogăţia spirituală. Iisus a explicat ucenicilor că punctul de vedere principal din care trebuie să privească lumea, trebuie să fie iubirea. Ea este simbolul unităţii abso­lute a Universului. In iubire timpul şi spaţiul sunt compresate într-un punct, nu există noţiunea de superior şi inferior, deştept sau prost, în iubire toţi sunt uniţi în Dumnezeu.

Dar pentru a întreţine o asemenea viziune a lucrurilor, pentru a se ajunge la o asemenea intensitate a iubirii, a fost necesară traversa­rea unor chinuri spirituale şi sufleteşti, pentru care oamenii nu erau încă pregătiţi. De aceea conştiinţa acestora a alunecat către obişnuitul model de gândire linear. Şi astfel, treptat, viziunea despre lume dată de Cristos s-a schimbat devenind de nerecunoscut. Discipolii Lui nu au reuşit să rămână la nivelul cel mai înalt care le-a fost dat de către Invătător, mulţi dintre aceştia au decăzut Ia un nivel inferior Vechiului Testament, separând cele două contradicţii în două entităţi absolut diferite. Şi atunci scopul a devenit nu iubirea şi unitatea cu Dumne­zeu, ci raiul, locul unde omul va beneficia doar de emoţii pozitive. Iar cel care se comportă incorect va ajunge în infern, unde se va chinui veşnic.

Semnificaţia salvării venită prin Iisus Cristos a degenerat, încetând a mai fi percepută în sensul că El a venit pentru a ne învăţa să iubim Creatorul şi să tindem către Acesta, salvarea fiind percepută acum în sensul că EI a venit pentru a spăla oamenii de toate păcatele prin inter­mediul suferinţelor sale. Astfel, procesul chinuitor de învingere a pro­priei persoane şi respectarea poruncilor, devin inutile - fiind necesară doar credinţa în Iisus Cristos.

Acesta tendinţă şi-a făcut apariţia şi în privatizarea credinţei în Dumnezeu. Când Cristos a vorbit despre faptul că doar prin inter­mediul Lui se poate ajunge la Dumnezeu, acest lucru însemna urmă­toarele: modelul gândirii conform căruia Creatorul se află undeva de­parte, semnele după care poate fi recunoscut fiind puterea, conştiinţa şi dreptatea. Acest model rămâne în trecut. în locul acestuia trebuie să vină un nou model de gândire, în care intensitatea iubirii, nivelul dăruirii de energie, gradul de uniune cu Dumnezeu, sunt mult mai înalte. Acesta este un nivel nou de cunoaştere al Creatorului. Pentru a ne înălţa la un asemena nivel trebuie să-l imităm pe Cristos şi să învăţăm de la Acesta. Numeroşii discipoli au ales ce este mai simplu: dacă noi suntem creştini, atunci înseamnă că doar prin intermediul nostru Creatorul poate fi cunoscut, iar celelalte religii, deasemenea încercările particulare de al cunoaşte pe Creator, fiind considerate ab­surde şi erezie. O eroare atrage după sine altă eroare.

Pentru a înţelege ceea ce a avut în vedere Iisus Cristos este necesa­ră o transformare profundă, chinuitoare a fiinţei umane şi cheltuieli imense de energie în vederea formării unui nou nivel de gândire. Pen­tru mulţi, acest lucru este posibil doar înaintea morţii şi în momentul unui avânt de iubire.

Ideea de sacrificiu s-a schimbat treptat cu ideea de consum. Rugă­ciunea s-a transformat nu într-un mijloc de unificare cu Dumnezeu şi de recunoaşterea a iubirii pentru Acesta, ci într-o permanentă cerere. Asemeni oamenilor păgâni care au început să cerşească bunuri şi sănă­tate, transformând creştinismul în magie, folosind Divinitatea pentru satisfacerea propriei lăcomii. Şi bineînţeles, logica omenească a ieşit învingătoare determinând Biserica să aibă grijă mai mult de politică, de economie, de putere şi bani, abătându-se de la sarcina principală şi anume - salvarea sufletului uman şi grija pentru acesta.

Statul poate coexista cu împărăţia, care ca şi cum nu este din această lume. Dacă însă această împărăţie vie se interesează de putere, politică, economie şi dacă poate constitui opoziţie pentru stat, atunci aceasta se va strădui să înăbuşe această structură. De aceea creşterea Bisericii împreună cu statul şi în cele din urmă victoria statului, s-a întâmplat atunci când Biserica a încetat sa mai aibă grijă de sufletul omului reo- rientându-se către probleme economice şi politice.

Slăbirea religiei a stopat evoluţia moralităţii şi a culturii. Când ve­dem un copil în vârsta de un an că este capabil să-i recunoască pe cei din jur şi modul în care rosteşte cuvinte separate, ne înduioşăm şi ne bucurăm exclamând: „Ce copil deştept şi dezvoltat!”. Dacă însă acelaşi nivel de dezvoltare psihică este prezent în cazul unui adolescent de patrusprezece ani, vom simţi milă şi compasiune nu doar pentru acesta, dar şi pentru părinţii lui. Civilizaţia contemporană se aseamănă tot mai mult în ultimele sute de ani acestui adolescent. In urmă cu o mie - o mie şi cinci sute de ani, era un copil adorabil şi foarte evoluat, iar acum este un retardat care zâmbeşte şi gângureşte, neînţelegând absolut deloc situaţia sa catastrofală.

Separând creştinismul în două părţi la nivelul gândirii, oamenii l-au separat apoi în doua părţi şi la nivel fizic, jumătatea catolică oc­cidentală, a început să vadă iubirea în aspectul său material, la nivelul sentimentelor. De aceea este pe deplin normal faptul că pe primul plan a fost pusă ideea închinării în faţa sursei originare femeieşti. Jumătatea estică, reprezentată de către religia ortodoxă, a început să vadă iubirea ca o entitate spirituală, închinându-se în mod activ ideii privitoare la sursa originară bărbătească. Prin urmare, au început să se intensifi­ce elementele subordonării, nu atât în faţa sursei Divine pe care Iisus Cristos a purtat-o cu sine, ci faţă de spiritualitatea acestuia, deci în faţa aspectului uman, a sursei originare omeneşti.

Este adevărat, trebuie să recunoaştem meritele ortodoxiei contemporane: traversând perioade de suferinţe şi izgonire care au început după victoria păgânilor în timpul anului 1917, înregistrând eşecul tuturor aspectelor spirituale şi morale, a păstrat totuşi potenţialul său principal, şi într-o oarecare măsură s-a întors către poruncile lui Iisus Cristos nu doar teoretic, ci şi la nivelul faptelor. Toate acestea pot asi­gura cu siguranţă ortodoxiei o noua înflorire, ajutând-o să primească ceea ce începuse să piardă înainte de Revoluţia din Octombrie.

în acest aspect religia catolică a înregistrat mai puţin succes. Sta­bilitatea şi caracterul intangibil timp de sute de ani, deasemenea bogăţiile imense acumulate au acţionat în această direcţie. Faptul că în prezent bisericile catolice sunt goale şi încep sa fie închiriate disco­tecilor sau pentru alte activităţi distractive, este pe deplin legitim. Şi toate eforturile lumii catolice de a renaşte moralitatea întâmpină doar neânţelegere şi împotrivire.

Poporul obişnuindu-se să se închine în faţa propriilor dorinţe ui­tând de autocontrol, confundă moralitatea cu democraţia şi corecti­tudinea politică. Nimeni nu doreşte să sufere şi să-şi afecteze instinc­tele, toată lumea se închină emoţiilor pozitive. Indicatorul principal de evoluţie al omului, a devenit nu capacitatea de a iubi şi a ierta, nici măcar spiritualitatea şi capacităţile, ci bogăţiile materiale. Profitul a depăşit cu mult moralitatea.

Arta, ştiinţa şi economia, s-au transformat în afaceri. Rezultă foar­te mulţi bani atunci când oamenii cumpără în mod activ producţia. Cum trebuie să fie cumpărătorul pentru ca afacerea să aibă succes? Acesta trebuie să fie necumpătat cu privire la dorinţele proprii. Tre­buie să renunţe la orice autocontrol. Trebuie să se închine instinctelor proprii. Precum lupul, care intrând printre oi şi ucigând una, se aruncă imediat către alta. Deci afacerile trebuie să transforme personalitatea omului. Dintr-o persoană care are credinţa într-un singur Dumnezeu, acesta trebuie să se transforme într-un păgân. El trebuie să-şi mărească dorinţele şi să-şi înflăcăreze instinctele. Trebuie să-şi dezvolte la maxim impulsul de consum. Şi iată că astfel reclama se transformă într-un mijloc de educare şi formare a omului contemporan. Este pe deplin logic - dacă celula începe să degenereze, iar virusul sau microbul apă­rut o distruge, acesta poate reda armonia organismului.

Dacă sufletul pierde iubirea pentru Dumnezeu şi unitatea cu Aces­ta, omul păstrând însă bunătatea sufletului, flinta sa interioară va fi luminată şi curată. Ce va genera această situaţie? In acest caz, evoluţia va deveni imposibilă. Dar dacă pierderea sentimentului iubirii con­duce la degradarea sufletului, ajungând până la apariţia tendinţelor satanice, dacă omul începe să înnebunească, având conştiinţa clară şi un corp sănătos, această schimbare va fi remarcată. Atunci omul va în­cerca să se reîntoarcă către iubire, şi cu toate că va fi un proces dureros şi chinuitor, el va supravieţui şi va avea urmaşi. Dar dacă doreşte să trăiască doar cu emoţii pozitive, deci să-şi stimuleze instinctele, tră­ind o anumită perioadă în condiţii comfortabile, va fi constrâns să se reîntoarcă la iubire. Dar pentru că decăderea în acest caz va fi mai accentuată, suferinţele vor fi mai puternice.

Civilizaţia contemporană asistă la procese care sunt denumite de Biblie - satanism, ceea ce presupune pierderea iubirii şi subordonarea tot mai accentuată în faţa valorilor materiale şi spirituale. Demascarea acestui proces şi lupta cu el este imposibilă. Există o poveste despre un om care a învins un dragon, după care s-a transformat el însuşi într-un dragon. Lupta cu dragonul democraţiei occidentale, care prin cuvinte frumoase referitoare la drepturile omului ascunde desfrâul, imoralitatea şi pierderea sentimentului iubirii, este posibilă în primul rând prin schimbarea propriei persoane. Situaţia lumii prezente este sentinţa modului de gândire linear. Fie rămânem în cadrul acestuia, observând cum se strânge treptat lanţul în jurul gâtului omenirii, fie păşim într-o nouă stare, către un mod de gândire nou. Şi atunci lu­crurile despre care a vorbit Iisus Cristos, devin nu o poveste religioasă sau mistică, ci o posibilitate reală de a ne schimba, pentru a ne salva pe noi şi cei din jur.

Schimbare

Ne-am mutat la adresa http://funnykarma.blogspot.com

.

Ce este Karma

Prin karma (sanscrită: कर्म, karman, pali: kamma - efect, faptă) este înțeles un concept filosofic-religios, prin care fiecare acțiune - fizică sau spirituală - are în mod inevitabil o urmare. Aceasta nu se manifestă neapărat în actuala viață.

"Karma" înseamnă acțiune. Pentru a înțelege mai bine conceptul de karma, Swami Vivekananda în cartea sa, "Raja Yoga", folosește exemplul unei pietre aruncată în vid (unde forța gravitațională a planetelor nu există). Orice piatră arunci în acest mediu se va întoarce în cele din urmă la tine, cu un moment (masă x viteză) egal cu cel care l-ai folosit pentru a o arunca. În același fel, orice acțiune se întoarce în cele din urmă, egal și in aceeași formă, la cel care a inițiat-o.

De ce nu este acest concept evident pentru noi toți? Explicația yoginilor himalaieni este: "pentru că uităm". Uneori, efectul acțiunilor din trecut se manifestă la un moment ulterior în aceeași viață, alteori se actualizeaza doar într-o viață viitoare, când condițiile sunt propice. Chiar când se manifestă în viața actuală, noi am uitat de mult acțiunea respectivă. Și nici nu putem vedea întotdeauna legătura, pentru ca ea nu este doar la nivelul fizic, material. Căile "Domnului" nu sunt întotdeauna ușor de înțeles. Este nevoie de o adâncă profunzime spirituală.

Chiar mai dificil este să poți vedea conexiunea cu o faptă dintr-o viață anterioară, mai ales când cei mai mulți dintre noi ne întrebam încă dacă așa ceva chiar există.

Karma nu înseamna neapărat ceva rău, și nu are decât o legătură extrem de vagă cu ideea creștină de "păcat". Nu este o pedeapsă. Este pur și simplu legea firii, unde ceea ce semeni, aia culegi. Faptele bune se vor întoarce cândva la tine, la fel ca și cele negative, nu neaparat ca manifestare identica, ci ca reflexie a legii universului cu care are legatura fapta. Depinde ceea ce proiectezi în viață, în fiecare moment.

© Wiki & Me 

Trăgând de coadă elefantul

Au fost odată şapte calugari orbi care erau prieteni şi-şi umpleau timpul discutând despre ceea ce se petrece în lume.

Într-o zi, ieşi la iveală problema „elefantului”. Niciunul dintre ei nu mai „văzuse” vreodată un elefant, aşa încât cerură să le fie adus un elefant pentru a afla cum arată. Unul îi atinse coastele, altul coada, altul trompa, altul un picior, altul o ureche etc. După aceea s-au întrunit pentru a discuta despre ceea ce au „văzut”.

-«Un elefant este ca un perete» – spuse cel care-i atinsese coastele.
-«Nu, este ca o funie», spuse un altul.
-«Este ca un şarpe piton» – spuse al patrulea.
-«Amândoi vă înşelaţi» – spuse al treilea – este ca o coloană care sprijină acoperişul.
-«Este ca o un evantai» – spuse cel care îi atinsese urechea.
Şi, tot aşa, au continuat să discute/certe la nesfârşit.

     Povestea asta am auzit-o anul trecut, de la un maestru Seichim foarte modest şi cu foarte mult bun simţ (şi foarte evoluat spiritual, din punctul meu de vedere).

    Câte discuţii nu ies din cauza acestei erori iniţiale: a te gândi că tu deţii tot adevărul. Adevărul absolut îl deţine doar Dumnezeu (pentru atei nu stiu ce sa spun despre asta... probabil adevarul absolut il detin ei... astept si alte sugestii...).Noi însă suntem creatorii propriului univers, iar lucrurile au semnificaţia pe care noi le-o atribuim. Cât ne creăm noi propriul univers şi cât ni-l creează alţii? Cât cunoaştem/descoperim şi cât doar asimilăm experienţele prin schemele noastre de gandire? (le integrăm în schemele noastre de gândire -> ca exemplu simplist: ce inseamnă moartea în diferite culturi/tradiţii? Pentru unii moartea înseamnă frică, durere, iad (mulţumim anumitor creştini pentru ideea asta :P ), pentru alţii înseamnă comuniunea cu Divinitatea, trecerea într-o treaptă superioară a existenţei, etc... (a se vedea si credinţe stramoşilor noştri, dacii, care la moartea cuiva dădeau pentrecere adevarată, se bucurau pentru el, iar noi bocim de ne rupem când unul dintre noi se duce în partea cealaltă - ma rog, poveste lungă şi foarte interesantă, voiam să dau exemplu doar de scheme diferite de gândire pe marginea aceluiaşi subiect))

Povestea asta se leagă foarte bine cred eu cu îndemnul lui Buddha:

Don't believe in anything simply because you heard it.
Do not believe in traditions because they have been handed down for many generations.
Do not believe in anything because it is spoken and rumored by many.
Do not believe in anything simply because it is found written in your religious books.
Do not believe in anything merely on the authority of your teachers and elders.
But after observation and analysis, you find that anything agrees with reason and is conducive to the good and benefit of one and all, then accept and live up to it. - © Buddha

IUBIRE ŞI MORALĂ

    Când mi se adresează un pacient, îl întreb ce probleme are. El şi le expune. Confrunt cele auzite cu ceea ce văd şi, astfel, dialogul demarează. Iată-mă examinând câmpul bărbatului care stă în faţa mea. După toate semnele, acesta, în existenţa sa anterioară, şi-a ucis din gelozie soţia. Prin urmare, în actuala sa viaţă este periculos să aibă familie şi, în genere, să întreţină relaţii de durată cu femeile. Deasupra capului acestuia însă observ sufletul unui copil. Acesta are puţine şanse să vadă lumina zilei: ori nu va fi conceput, ori va muri. în actuala existenţă, moralitatea şi idealurile reprezintă, pentru pacientul meu, valori absolute. Noţiunea de „gelozie" ascunde nu atât un instinct posesiv, care s-ar traduce prin teama de a rupe legăturile, cât o frică de a pierde idealurile, moralitatea, visurile şi speranţele. Astfel, bărbatul şi-a ucis soţia nu atât pentru faptul de a fi rupt relaţiile cu el, cât pentru că ea jignise, în ochii lui, moralitatea şi concepţia pe care o avea el despre onestitate.
    Judecând după configuraţia karmică, acestui om nu i se va permite, în actuala existenţă, să întemeieze o familie, cu toate acestea, el trebuie să aibă copii. Însă, dacă moralitatea şi idealurile vor fi puse mai presus decât iubirea, el se va alege, cel mai probabil, cu un cancer la prostată. Iar procesul a şi început. Ceea ce înseamnă că, încă de pe acum, el nu reuşeşte să treacă de această probă.
Bărbatul masiv din faţa mea mă priveşte, în spatele ochelarilor i se citeşte aşteptarea.
— În următorii doi ani e posibil să aveţi mari probleme de sănătate - îi spun. Ar trebui să aveţi un copil, dumneavoastră însă vă opuneţi.
— Nu pot avea un copil - răspunde el. Sunt preot catolic, ne este interzis să avem familie.
— Într-adevăr, nu se poate să aveţi o familie, cu toate acestea, trebuie să aveţi copii.
— Dar este imoral.
— Desigur - am căzut de acord. Aceasta se opune moralei, dar nu se opune iubirii şi legilor supreme ale Universului.
— Bine, şi dacă mă voi strădui să fiu corect şi moral, ce se va întâmpla atunci?
— O să fiţi moral, însă nu şi corect, asta în primul rând. în al doilea rând, o să vă alegeţi cu un cancer şi va fi un mare noroc dacă nu se va declanşa de la bun început un amplu proces de metastazare.
— Reiese că vă opuneţi moralităţii?
— Nici vorbă. Am fost mereu de partea moralităţii şi, în felul acesta, mă îndreptam spre moarte, fără a fi conştient de acest fapt. Simţeam, deseori, cum se ridică în sufletul meu valuri de cruzime, dar nu înţelegeam de unde vin. Mă consideram vicios dintru început şi, de multe ori, am vrut să-mi pun capăt zilelor, fiindcă nu vedeam schimbări în bine. De fapt, nu eu, ci sistemul meu de valori era viciat, însă lucrul acesta 1-am înţeles mult mai târziu.
Bărbatul cade pe gânduri şi priveşte tăcut prin geam.
— Spuneţi-mi, există vreo încălcare a legilor divine în activitatea mea de preot?
— Da, dumneavoastră schilodiţi sufletele oamenilor.
— De ce?
— Pentru că-i învăţaţi să fie, în primul rând, morali.
— Dar ce-ar trebui să-i învăţ?
— Oamenii trebuie învăţaţi să iubească. Când moralitatea merge înaintea iubirii, avem deja de-a face cu inchiziţia. Moralitatea şi spiritualitatea se cer predicate, subliniindu-se însă că ele vor fi mereu pe locul doi, iar atunci când se vor ciocni cu iubirea, vor trebui de fiecare dată să cedeze.
Cu cât mai riguros îşi orientează preotul enoriaşii către idealuri, moralitate şi cinste, cu atât mai mult li se aseamănă el celor pe care Hristos i-a numit învăţători de lege, cărturari şi farisei. Aceasta perverteşte sufletele enoriaşilor şi, fără a băga de seamă, ei devin tot mai neîndurători.
— Îmi puteţi explica - îl întreb - o frază rostită de Hristos: „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia Cerurilor"?
— Biserica o explică în felul următor: când omul are mai puţine necesităţi pământeşti şi spirituale, el este mai aproape de Dumnezeu - răspunde preotul.
— Haideţi să nu umblăm cu cioara vopsită - zic eu. Cel sărac cu duhul, adică cel lipsit de spiritualitate, este, de fapt, ticălosul, nemernicul şi trădătorul, este obtuzul, stupidul şi cel de judecă strâmb. Tuturor acestora le lipsesc valorile spirituale, cu toate acestea, sentimentul iubirii le este mai apropiat şi mai pe înţeles decât celor inteligenţi, morali şi cinstiţi, dar care au făcut din inteligenţă, etică şi moralitate un scop în sine, iar valorile spirituale le-au pus mai presus decât iubirea. Ştiţi care este unul dintre cele mai minunate cântece de dragoste din lume? - l-am întrebat pe preot. Acesta ridică din umeri.
— Păi, sunt multe din astea.
— Este un cântec de-al lui Vladimir Vîsoţki(Vîsoţki, Vladimir Semionovici (1938-1980) - actor, poet şi cântăreţ rus. Cântece care se înscriu în tradiţia romanţei ruse orăşeneşti. Versuri lirice, în care comicul burlesc şi verva satirică se împletesc cu ironia amară şi cu un tragism sfâşietor.) îi zic.
— Acum îmi amintesc - îmi ia el vorba din gură şi recită: „Voi aşterne iubitelor lunci, să răsune aievea şi-n vis: eu respir, prin urmare iubesc, iar iubind, înţeleg că exist."
— Frumos cântec - am căzut de acord - dar există unul şi mai bun.
Preotul îmi aruncă o privire întrebătoare.
"— Stai, fraiere, nu vezi că e o zoaie,
C-un ochi umflat şi strâmbă la ţurloaie?
Stai, fraiere, nu ştii că-i turnătoare?
—    Mă doare-n cot, o vreau mai tare!"
Când sentimentele nu depind nici de parametrii fizici, nici de cei spirituali, atunci avem de-a face cu iubirea.
Din nou s-a aşternut tăcerea, în timp ce schiţez ceva pe foaia de hârtie din faţa mea, bărbatul încearcă să digere ceea ce a fost spus. Apoi întreabă:
— Aşadar, afirmaţi că-mi este scris să am un copil? - El şovăie. Există, de fapt, o femeie, pentru care simt o afecţiune puternică. Am socotit că nu am dreptul să cedez în faţa acestui sentiment.
— În viaţa anterioară, dumneavoastră nu aţi reuşit să treceţi de această încercare, de aceea v-a fost dată din nou. Dar, întrucât moralitatea este pentru dumneavoastră mai importantă decât iubirea, nu aţi avut cum să treceţi de această probă.
— Atunci ce ziceţi de Apostolii care şi-au părăsit soţiile pentru a-1 urma pe Hristos? - întreabă preotul.
— Aceştia şi-au părăsit nu numai soţiile, ci şi copiii, căci, vedeţi dumneavoastră, copii ei au apucat să facă. Şi, dacă tot veni vorba, ei s-au lăsat călăuziţi de iubire, şi nu de moralitate. Iar venirea lui Hristos a avut ca scop să arate lumii că spiritualitatea nu poate fi mai presus de iubire.
— Am să vă pun o ultimă întrebare - zice el. Oferiţi-mi măcar o dovadă palpabilă că reîncarnarea există.
— Există o mulţime de dovezi indirecte - îi răspund. Bine, atunci daţi-mi măcar o mărturie sigură că Dumnezeu există. Se aşterne tăcerea.
— Să ştiţi că ştiinţa şi religia nu se mai războiesc între ele -reiau eu discuţia - dimpotrivă, în căutarea adevărului, ele încep să se susţină reciproc. Sunt de părere că, pentru ştiinţa oficială, noţiunea de „Dumnezeu" şi cea de „reîncarnare" vor deveni o realitate, şi asta în foarte scurt timp.
— Nu mă pot abţine să vă mai pun o întrebare - zice bărbatul. Spuneţi-mi dar, sufletul este nemuritor?
— Păi, dacă e să ne gândim logic - îi răspund - afirmaţia că sufletul ar fi nemuritor este o blasfemie.
Observ nedumerirea din ochii preotului şi-mi duc mai departe gândul.
— Din punctul meu de vedere, este o mare eroare să credem că mai există şi altceva veşnic în afară de Dumnezeu. Dumnezeu există în fiecare dintre noi. Veşnicia este imuabilă, în sufletul fiecăruia dintre noi există ceva ce rămâne neschimbat, ceva ce este veşnic: Dumnezeu şi Iubirea. Acolo, ceea ce numim noi „spaţiu", „timp" şi „materie" nu se diferenţiază. Insă tot ceea ce este supus schimbării nu poate fi veşnic. Sufletul omului se schimbă nu numai în decursul vieţii. Deseori văd în plan subtil cum are loc formarea sufletului viitorului copil, atunci când un bărbat şi o femeie se iubesc. Cu cât mai puţine contacte sexuale au loc, cu atât mai activă este dezvoltarea acestui suflet. Acest proces de formare poate dura 1,2,3 vieţi, poate chiar mai mult. Se întâmplă uneori ca bărbatul şi femeia să se întâlnească şi, fără să-şi dea seama, să se rănească reciproc în toate valorile umane, astfel încât o relaţie sexuală între ei este de neconceput, între timp însă iubirea şi chinul lor modelează sufletul copilului, care li se va naşte peste două sau trei vieţi. Iar ei nici măcar nu bănuiesc că idila lor trecătoare sau lunga poveste de dragoste reprezintă, de fapt, căsătoria lor spirituală, care va mai dura câteva vieţi, până ce o fiinţă armonioasă va putea veni pe lume. Sufletul omului trăieşte 1000-1100 de vieţi. Apoi el se distruge şi se creează din nou. în final, toate sufletele îşi pierd caracteristicile proprii, individuale şi se întorc la Dumnezeu şi devin una cu Dumnezeu, care este, deopotrivă, suprema personalitate şi supremul impersonal.

© Lazarev - Cartea a 4-a

Atasamentul de dorinte

    Am 35 de ani. Am crescut într-o familie de intelectuali cu o situaţie financiară bună. Am făcut o facultate. Nu m-am preocupat de carieră şi am vrut să mă mărit din dragoste. Dar acest lucru nu mi-a reuşit. Din diverse motive m-am despărţit de bărbaţi, neţinând cont că ei mă iubeau (conform spuselor lor). Cu doi ani în urmă am făcut o operaţie de mărire a sânilor. După aceasta viaţa mea s-a distrus definitiv. Mi-am pierdut serviciul, am rămas cu o grămadă de datorii şi m-am despărţit de bărbatul cu care trăiam. În afară de aceasta, operaţia a fost făcută greşit şi a trebuit să o iau de la capăt în ianuarie 2002. În ultima vreme am o depresie continuă, plâng des. Starea mea morală şi psihică se înrăutăţeşte mereu, am zăcut bolnavă mult timp iarna. Nu mă părăseşte sentimentul de disperare, pur şi simplu parcă mă învârt în cerc şi nu găsesc nici o ieşire. Evenimentele se repetă cu diverse persoane şi în perioade diferite şi nu pot înţelege cum să rup acest lanţ? Ce greşesc? Ajutaţi-mă să înţeleg cauzele crizei şi cum să mă ajut singură?

— Atunci când un bărbat se îndrăgosteşte de o femeie se subînţelege apariţia pe lume a unor copii. Ce înseamnă asta? - Cu cât creşte mai mult în sufletul femeii concentrarea asupra iubirii şi mai puţin asupra dorinţelor, cu atât e mai mare şansa de a apărea pe lume copii fericiţi şi acest lucru atrage bărbatul. Când senzualitatea creşte iar dorinţele se amplifică şi umbresc iubirea, atunci are loc o creştere a agresivităţii şi acest lucru sperie bărbaţii. Creşterea sexualităţii este foarte periculoasă în acest caz. Predilecţia femeii către sex o face agresivă şi pe copiii ei - bolnavi. Una dintre cauzele îmbolnăvirilor serioase la copii este următoarea. Să ne imaginăm că în subconştientul femeii este formată o puternică dependenţă de dorinţe - care putea veni din nişte vieţi trecute, putea fi transmisă de părinţi sau de soţul care până la căsătorie a fost foarte activ sexual, atent şi tandru înainte de concepere, iar în timpul sarcinii, brusc, s-a comportat cu totul diferit! La situaţia neplăcută care de fapt este o purificare şi salvare a copilului, femeia reacţionează supărându-se, condamnând şi invidiind. În sufletul copilului se strecoară o bombă cu efect întârziat şi trec câţiva ani după naşterea copilului. Femeia observă că soţul ei s-a răcit puternic faţă de ea în plan sexual. Ea nu înţelege că puternica scădere a sexualităţii soţului lucrează în sensul salvării copilului, scăzând dependenţa sa de dorinţe şi viaţă. Femeia intră într-o stare de depresie, supărare şi părere de rău.

     Situaţia continuă să se înrăutăţească. Femeia îşi găseşte un amant şi dacă comportamentul soţului este îndreptat intuitiv înspre salvarea copilului, atunci amantul va avea un singur scop - de a obţine o satisfacere maximă. Femeia capătă o desfătare sexuală imensă şi gândeşte: în sfârşit, Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunile şi mi-a dat fericire. Iar după un anumit timp i se îmbolnăveşte şi îi moare copilul. Şi mai departe femeia are o deplină neîncredere în toate, devine depresivă. Iar peste câţiva ani medicii pun diagnosticul - cancer.

       Să ne întoarcem la subiect. Aveţi o sexualitate crescută şi dependenţă de dorinţă. Eu vă pun un diagnostic după scrisul dumneavoastră. În mod corespunzător, aveţi o agresiune crescută faţă de bărbaţi şi înseamnă că şi faţă de copii. Dumneavoastră faceţi cunoştinţă cu un bărbat şi la început sentimentul iubirii întunecă dorinţa iar apoi se desfăşoară treptat „volantul" senzualităţii. Şi de îndată ce dorinţa şi agresivitatea ating un nivel periculos, bărbatul vă părăseşte, înjosind involuntar dorinţele dumneavoastră. Prin comportamentul lor bărbaţii au lucrat la purificarea şi salvarea copiilor dumneavoastră. Atunci când aţi făcut operaţia, concentrarea dumneavoastră asupra senzualităţii şi dorinţelor a crescut de câteva ori. Starea viitorilor copii s-a înrăutăţit brusc. Înseamnă că şi amploarea purificării trebuia să crească de câteva ori. Ce trebuie să faceţi în această situaţie? În primul rând să păstraţi iubirea, adică să nu vă fie frică, să nu vă deprimaţi, să nu vă pară rău, să nu vă supăraţi pe dumneavoastră şi pe soartă. În al doilea rând, trebuie să acceptaţi în totalitate situaţia care s-a conturat. În al treilea rând, trebuie să ajutaţi natura, nu să vă luptaţi cu ea. O dietă severă, înfrânarea dorinţelor, eliminarea raporturilor sexuale, rugăciunea pentru urmaşi. În relaţia cu bărbaţii orientaţi-vă asupra prieteniei şi nu a aşternutului. Fiţi atentă: magazinele din Occident sunt pline ochi de lucruri frumoase, dar toţi se îmbracă ca nişte vagabonzi, de ce? Cu cât se ataşează mai mult Occidentul de dorinţe, cu atât sunt mai puţine femei frumoase şi cu atât există o dorinţă mai scăzută de a se îmbrăca frumos. încetaţi să vă arătaţi sexualitatea în vestimentaţie. Nu vă rujaţi strident buzele, nu vă fardaţi la ochi. Şi în nici un caz să nu vizionaţi filme porno. Încetişor şi constant începeţi să lucraţi asupra dumneavoastră şi să vă schimbaţi. Veţi avea succes.

© Lazarev - Cartea a 8-a

Valeriu Popa

Mai multe despre el, inclusiv remedii naturiste aflati aici: http://www.valeriu-popa.santamia.ro/